Exoticele restaurante bucurestene

Pana sa ajung in Thailanda, nu mancasem niciodata mancare asiatica. Eu eram fidela bucatariei romanesti si greu ma faceai sa gust ceva mai exotic. Asfel ca, in afara de clasicul orez, care imi placea la nebunie, nu m-a tentat nimic din bucataria celor multi, cu ochii mici si cu zambetul mereu pe buze. Insa, cand am ajuns in Thailanda, intr-un info trip, a trebuit sa ma conformez regulilor impuse de agentia care ne trimisese acolo. Asa se face ca, avand organizate tot felul de seri festive, a trebuit, la inceput, dupa care am facut-o de buna voie, sa mananc mancarea thailandeza. Si acolo s-a intamplat: m-am indragostit de mancarea lor si mi-am promis ca odata ajunsa inapoi in Romania, voi cauta prin zeci si sute de restaurante bucurestene, minunatele restaurante chinezesti, thailandeze si japoneze si de alte natii, cate or fi pe lumea asta. Si vreau sa spun ca mancarea asiatica, precum si cultura aceasta, mi se par de departe cele mai savuroase, pline de mister, surprinzatoare si extrem de sofisticate. Nu pot spune ca sunt addicted, in sensul in care mi-as dori mereu sa mananc astfel de preparate. Am ramas fidela preparatelor facute ca la mama acasa, insa sosurile pe care le-am mancat in restaurante chinezesti, de exemplu, savoarea condimentelor lor traditionale si combinatiile atipice de gusturi m-au cucerit definitiv si m-au facut un consumator curios si un pic mai pretentios chiar si cand vine vorba de bucataria noastra traditionala. Iar orezul lor... Doamne, orezul lor este minunat, iar mie, recunosc, nu mi-a iesit niciodata asa, orice am incercat. Acum, nici nu pretind ca as fi o bucatareasa cu staif si ani de experienta, dar nici nu mi-as fi imaginat vreodata ca e atat de greu sa faci un orez. In plus, imi place foarte mult acel “sticky rice” (orez lipicios), care, din punctul meu de vedere, inlocuieste cu succes orice paine pufoasa, calda si abia scoasa din cuptor. Dar, pana la urma, vorbim de gusturi, iar “de gusturi nu se discuta”. Parol!