De cativa ani buni, salile de cinema sunt in majoritate goale. E posibil sa fie pline cele foarte mici si asta numai la vreo premiera extrem de importanta sau care cel putin ii face curiosi si atunci merg in masa. Asta se intampla poate o data, de doua maximum trei ori pe an. Dupa care salile de cinema exista pentru 10-20 de cinefili pe zi. Iar in cele mari, acest numar arata ca o mana de furnici aruncate intr-un Ocean.
Am tot fost la cinematograf de dragul sentimentului pe care il am atunci cand vad un film pe ecran mare, cand stau in fata si simt ca fac parte din poveste, pentru placerea de a le sorbi cuvintele si intelesurile gesturilor. Am fost pentru ca iubesc filmul si cred ca multe dintre ele merita pretuite cu cel putin 20 de lei, pretul unui bilet de intrare in sala. Si am fost trista sa descopar sala goala de atatea ori. Ba chiar acum doua saptamani, am fost sa vad „Pozitia copilului” in cele cateva ore libere din mijlocul zilei, pe neasteptate si am fost singura in sala. Credeam ca nu am ajuns in sala corespunzatoare ca am gresit ora sau ca probabil nu mai ruleaza si eu nu am stiut. Dar nu! Filmul chiar rula doar ca eu eram singurul ocupant al unei Sali pentru 200 de locuri. Si m-am simtit pe de o parte bine pentru ca eram un operator din afara care se implica in poveste cu ochii mari si aproape de ecran iar pe de o parte trista pentru ca oamenii prefera sa astepte totul online o data pentru a face economie si a doua oara pentru a nu se deplasa, pentru comoditatea locuintei in care isi amenajeaza tot felul de sisteme video si audio pe care sa le faca celebre in randul cunoscutilor.
Am tot fost la cinematograf de dragul sentimentului pe care il am atunci cand vad un film pe ecran mare, cand stau in fata si simt ca fac parte din poveste, pentru placerea de a le sorbi cuvintele si intelesurile gesturilor. Am fost pentru ca iubesc filmul si cred ca multe dintre ele merita pretuite cu cel putin 20 de lei, pretul unui bilet de intrare in sala. Si am fost trista sa descopar sala goala de atatea ori. Ba chiar acum doua saptamani, am fost sa vad „Pozitia copilului” in cele cateva ore libere din mijlocul zilei, pe neasteptate si am fost singura in sala. Credeam ca nu am ajuns in sala corespunzatoare ca am gresit ora sau ca probabil nu mai ruleaza si eu nu am stiut. Dar nu! Filmul chiar rula doar ca eu eram singurul ocupant al unei Sali pentru 200 de locuri. Si m-am simtit pe de o parte bine pentru ca eram un operator din afara care se implica in poveste cu ochii mari si aproape de ecran iar pe de o parte trista pentru ca oamenii prefera sa astepte totul online o data pentru a face economie si a doua oara pentru a nu se deplasa, pentru comoditatea locuintei in care isi amenajeaza tot felul de sisteme video si audio pe care sa le faca celebre in randul cunoscutilor.
Totusi, sa mergi la cinematograf e atat de frumos, macar pentru gandul ca e o iesire, pentru ca e un ecran mare, pentru ca e o actiune colectiva, pentru ca aduni reactii, impresii si pentru ca sentimentul de a fi intr-o sala de cinema nu e totuna cu acela de a sta acasa in varful patului. Ca o paranteza la asta, va sugerez sa vizionati ”The dreamers” in caz ca nu l-ati vazut deja (se gaseste online, cu subtitrare acum). Acolo se vede adevarata pasiune pentru filme chia daca, poate , putin dusa la extrem. Dar pentru mirosul, atmosfera, sunetul si sentimentul pe care il traiesti atunci cand esti intr-o sala de cinema, merita sa mergi la cinema si sa vezi online ceea ce nu ruleaza\nu mai ruleaza la cinematograf. Cred ca experienta cinematografului este o acumulare sanatoasa de informatii, imagini si senzatii pe care ecranul televizorului sau al calcualtorului, nu o pot reda. Macar ca o luati ca pe un exercitiu, faceti asta o perioada de timp pentru a descoperi singuri diferenta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu