Pianistul

 Wladyslaw Szpilman, eroul filmului lui Polansky (‘Pianistul’), ar fi fost agent al Gestapo pe când se afla în ghetoul din Varşovia.
       E exact genul de informaţie pe care nu vrem s-o aflăm niciodată. Nu schimbă nimic. Dacă într-un ocean de adevăr există minciună, e irelevant. Captivitatea în nazism a fost o oroare, punct. Povestea lui a fost exemplară: exemplară pentru acest fapt. Nu contează, de aceea, dacă ea a fost sau nu adevărată. După cum nu contează nici dacă povestea conţinută de un roman e adevărată sau nu: dacă el cade pe adevăr, dacă surprinde ceva de natura esenţialului, romanul e adevărat. Orice roman îndeajuns de complex e adevărat, şi toată literatura plauzibilă e în mod necesar adevărată.
       Nu vreau să aflu despre cutare erou de azi că ar fi fost de fapt un laş, despre cutare torţionar că era sensibil, asculta muzică de cameră şi colecţiona timbre. Nu e interesant nici pentru presa gossip. Nu pentru că asta ne-ar altera antinomia etică fundamentală între victimă şi călău, bulversându-ne discernământul. Ci pentru că e perfect irelevant. Ficţiunile au un adevăr fundamental şi atunci când nu conţin nici o umbră de adevăr subiectiv. Spiritul ‘jurnalistic’ e nul în analiza realului; tot ce contează sunt liniile mari. Mâine vom afla că n-au fost şase milioane de evrei ucişi în lagăre, ci patru virgulă cinci. Ei şi? A scormoni după factual, după ceea ce ‘se află în spatele’ vreunui lucru, al unui fenomen, e inept, iar jurnalismul, probabil cea mai stupidă, intrinsec stupidă, meserie din lume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu